CULTURA DE SECURITATE ÎN ROMÂNIA ÎNTRE CONCEPT ȘI REALITATE

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

”Cultura de securitate poate fi definită drept suma cunoștințelor și a informațiilor referitoare la valorile și necesitățile naționale de securitate, a căror cunoaștere atrage dezvoltarea și promovarea unor comportamente necesare apărării individuale sau statale în fața pericolelor interne sau externe. Pentru apărarea securității, fie ea națională sau globală, este nevoie și de o puternică popularizare a culturii de securitate.

Mediul de securitate specific secolului XXI este într-o continuă transformare, fiind caracterizat de o schimbare dramatică a accentului, asociat până nu demult dimensiunii militare convenţionale. Astfel, deşi teatrele clasice de război ori operaţiuni şi-au păstrat importanţa, această dimensiune nu mai este unica relevantă. Categoriile de riscuri şi ameninţări s-au diversificat foarte mult, pe lângă cele convenţionale înregistrându-se o serie de ameninţări noi şi riscuri de tip asimetric, cum ar fi cele vehiculate în zona DarkNet/ Dark Web, diverse forme de criminalitate cibernetică, migraţie clandestină şi, nu in ultimul rând, ameninţarea teroristă, care a căpătat noi valenţe şi o amploare fără precedent.

În plan naţional, strategiile de securitate indică un efort comun ce implică atât instituţiile militare, cât şi pe cele civile, şi, nu în ultimul rând, responsabilizarea cetăţeanului. Este nevoie de o cultură puternică de securitate, promovată în mod susţinut în rândul populaţiei şi a decidenţilor politici, concomitent cu o creştere exponenţială a transparenţei la nivelul instituţiilor abilitate să asigure realizarea securităţii naţionale, dar și o mare deschidere către crearea unor rețele colaborative care să integreze instituții specializate, OSINT, instituții academice și experți din mediul privat.”

Notă: Am preluat elemente ale definiției conceptului ”culturii de securitate” de pe pagina oficială a principalului serviciu de informații al țării .

Departe de a constitui o preocupare exclusivă pentru structurile de intelligence, cultura de securitate reprezintă o problemă majoră a întregii societăți românești, așa cum rezultă dintr-un material bine documentat, postat pe pagina caleaeuropeana.ro.

Cultura de securitate este definită ca fiind o abordare institutională modernă, care promovează problematica securității: cunoasterea registrului de urgențe publice de ordin politic, militar, economic, societal si ecologic; totalitatea noțiunilor, ideilor si informațiilor de care dispun, la un moment dat, cetățenii statului, referitoare la valorile, interesele si necesitățile naționale de securitate; modalitatea de dezvoltare a unor atitudini, motivații și comportamente necesare apărării si protecției personale, de grup și statale față de vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol sau agresiuni potențiale, precum și promovării lor in mediul intern și international de securitate.

Conform sursei citate, acest concept utilizează o nouă abordare instituțională față de promovarea dialogului cu actorii-instituții publice, precum și validarea misiunii sociale a acestora în spiritul cunoașterii noilor tipuri de amenințări, riscuri și vulnerabilități, la nivel individual, de grup, societal, național, regional și global: ”Lupta împotriva terorismului, crimei organizate, criminalității transfrontaliere sunt realități pe care reprezentanții societății civile trebuie să le cunoască, pentru a participa, împreună cu instituțiile statului, la cunoașterea, prevenirea și combaterea acestor probleme. Iar când provocarea este de ordin securitar, ea ar trebui să ne privească pe toți în aceeași măsură.

Contextul geopolitic actual a transformat spațiul de interes strategic în care se află România într-o veritabila sursă, zonă de tranzit și destinație a unor activități infracționale grave constând în: trafic ilegal de armament, muniții și explozivi; trafic de droguri; migrație ilegală și trafic de ființe umane; trafic de produse contrafăcute; activități de spălare a banilor, etc..

Noile democrații din această regiune continuă, însă, să se confrunte cu diferite fenomene negative care afectează calitatea actului de guvernare. În acest context, guvernarea ineficientă-efect al deficitului democratic și al corupției institutionale, ce se reflectă în manifestări de clientelism politic, ineficiența administrației publice, tendințe autoritariste și lipsa de transparență și responsabilitate publică – subminează încrederea cetățenilor în instituțiile publice și poate constitui o amenințare majoră la adresa securității statelor. În România, guvernarea ineficientă reprezintă un risc potențial pentru dezvoltarea și, implicit, securitatea natională, pe termen lung. Corupția reprezintă, de asemenea, o amenințare la adresa securității naționale, însă pe termen scurt, cu un impact negativ asupra nivelului de trai, drepturilor omului și libertăților fundamentale, dar și a dezvoltării economice sănătoase.”.

Se introduce, astfel, o idee nouă, conform căreia cultura de securitate reprezintă o necesitate a apărării colective, dar care nu mai este realizată de stat, ca entitate politico-administrativă, ci de către cetățeni prin societatea civilă, astfel încât să se realizeze o descentralizare a resurselor, a informațiilor si responsabiltăților, necesară prevenirii și gestiunii crizelor de securitate. (…) Tocmai de aceea este nevoie ca cetățenii să aibă acces la informații, să conștientizeze nevoia de securitate (…).

Indiscutabil, conceptul este corect, însă poate fi completat: problema cu care se confruntă societatea românească nu este legată de lipsa de informații ci mai degrabă de un aflux de informații, în mare parte false ori partial false-parțial adefărate, care face, de multe ori, imposibilă decelarea realității de către cetățenii obișnuiți.

Ce este de făcut în această situație? Cum putem reacționa la această avalanșă de informații?

Răspunzând la întrebarea unui jurnalist, în contextul arestării unui tânăr român pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste, președintele României a punctat cauza reală care a condus la efectul nociv: lipsa de educație.

Educația este primul pilon, care permite apărării naționale și sectorului de securitate să se adapteze pentru a răspunde noilor provocări.

Prin educație nu trebuie să înțelegem neapărat (sau doar) sistemul național de învățământ. Amploarea dezinformării și a manipulării media impune, cu stringență, dezvoltarea unor mecanisme de contracarare care vizează nu doar segmental tinerilor, ci toate categoriile de vârstă ale populației.

Cultura de securitate este un mod de a gândi, de a te raporta la comunitate, la națiune și la interesele fundamentale (de la mituri fondatoare, la valori comune, de la obiceiuri și tradiții, la aspirații de viitor) care stau la baza constituirii statului. Să ai cultură de securitate presupune gândire critică și raportare selectivă ca individ de câte ori auzi în spațiul public vorbindu-se de securitate națională sau despre dezideratul unei lumi sigure, ori de salvargarea umanității de flagelul confruntărilor.

Construcţia unei societăţi moderne se bazează pe asigurarea securităţii individuale şi colective acesta fiind punctul de convergenţă pentru instituţiile naţionale, internaţionale, asociaţiile profesionale şi organizaţiile non-guvernamentale.

Nevoia dezvoltării culturii de securitate şi a educării populaţiei în acest spirit derivă şi din diversificarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi a modului de propagare a acestora. O cultură de securitate solidă va preveni transformarea vulnerabilităţilor în ameninţări la adresa securităţii naţionale.

Activităţile de comunicare publică ale instituţiilor abilitate au un rol important în crearea unei astfel de culturi. Pentru contracararea riscurilor la adresa securităţii naţionale este necesară angrenarea tuturor resurselor instituţionale, implicate direct şi indirect în promovarea şi menţinerea climatului de securitate, dar şi pe cele ale cetăţenilor şi societăţii civile cu scopul conştientizării şi conturării unei viziuni comune în care dezvoltarea culturii de securitate devine o politică publică.

Unul din principiile care stau la baza culturii de securitate este acela că beneficiarii principali sunt cetăţenii.

Cultura de securitate are ca scop pregătirea cetăţenilor pentru a contribui la protejarea valorilor naţionale în faţa unor potenţiali adversari din perspectiva activităţii de intelligence. Contribuţia cetăţeanului la realizarea securităţii naţionale constă în adoptarea unui comportament preventiv şi sesizarea oricăror activităţi suspecte.

Nivelul individual de cultură de securitate depinde de foarte multe variabile și, ca fenomen social (dezirabil, dar urmează să dezvolt teza dezirabilității), este în continuă evoluție. La nivel individual depinde mai întâi de câtă conștiință socială și de ce nivel de civilizație este capabil individul. De cât de implicat este cetățeanul în viața cetății și dacă, pe scara sa de interes, problematica de securitate ocupă vreun loc la modul conștient. Pentru că nu putem bănui în niciun caz că, fie și pe cea mai de jos treaptă de implicare socială, individul nu este interesat de propria-i securitate.

Pentru cetățean raportarea maniheistă la realitate ori simularea unui dezinteres suveran pentru treburile cetății nu mai reprezintă soluții, ci anomalii de comportament, pe care la un moment dat ajunge să le deconteze. Cultura de securitate își face, prin urmare, loc printre preocupările individuale, urcând trepte de care nu întotdeauna un cetățean poate fi conștient: interesul pentru securitatea proprie și a familiei apropiate, interesul pentru securitatea comunității restrânse (religioase, de vecinătate, de orientare sexuală, etnice etc.), preocuparea pentru atributul de securitate și suveranitate națională, înțelegerea fenomenelor complexe ale globalizării, preocuparea pentru securitatea globală (egalitatea națiunilor, cooperarea dintre ele, excluderea terorismului sau a războaielor dintre soluțiile de rezolvare a conflictelor, echilibrele climaterice și protecția mediului etc.) și pentru probleme umanității.

Dacă astăzi societatea aproape în majoritatea ei înțelege că securitatea națională începe cu democrația și domnia legii, există persoane – evident, interesate – care încearcă să ne convingă de contrariu: justiția este o poveste și un capitol social nociv dacă condamnă pentru infracțiuni de corupție politicienii care spoliază banul public, iar aliații NATO și Occidentul în general vor răul țării pentru că se opun modificării legilor justiției. Ca atare, pericolul restaurației conservatoare este extrem de real, dar și numărul cetățenilor care și-au format o cultură de securitate este mult mai mare.

De fapt ce înseamnă astăzi să ai, ca individ, o cultură de securitate națională? Societatea românească a evoluat foarte mult față de România comunistă; relațiile au devenit mai complexe, echilibrele sunt subtile și negocierea lor implică subiecți multiplii, iar politicienii sunt obligați să țină cont de dorințele cetățenilor sau trebuie să fie preocupați să manipuleze, pozitiv ori negativ, segmente întregi din societate pentru a stimula susținerea propriilor programe.

Ideal ar fi ca instituțiile specializate ale statului să se preocupe și de formarea culturii de securitate a cetățenilor, pentru că înțelegerea mecanismelor de prezervare a securității națiunii până la nivel individual le-ar ușura foarte mult misiunea; este de notorietate că în fața unui risc de securitate, inițiatorul/inițiatorii sunt cu un pas înaintea (inițiativa le aparține, sunt factorul activ) autorităților, care pot anticipa pentru a preveni, dar nu pot prelua cu adevărat inițiativa și controla situația fără a avea sprijin public.

Poate că instituțiile încearcă să facă acest lucru, mai mult sau mai puțin coerent și profesionist, așa cum se vede în chestiunea prevenirii faptelor de corupție sau a amenințărilor teroriste. Doar că cetățenii au nevoie, pentru a-și crea reflexe adecvate, să perceapă că sunt parte a unui fenomen social consolidat; adică denunțarea unor fapte de corupție nu riscă să-l transforme ulterior pe cetățeanul onest într-o victimă a grupului infracțional pe care l-a denunțat iar vigilența antiteroristă nu-l conduce către o fundătură de comportament, în care suspectează că în spatele oricărui individ bărbos cu un rucsac se află un jihadist sinucigaș.

În numerele viitoare vom încerca să descifrăm riscurile de securitate care afectează atât cetățeanul, cât și societatea în ansamblu.

Strategia națională de apărare

Ghidul Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării, elaborat de către Administraţia prezidenţială şi aprobat prin Hotărârea CSAT nr. 128 din 10 decembrie 2015, defineşte cultura de securitate ca fiind „totalitatea valorilor, normelor, atitudinilor sau acţiunilor care determină înţelegerea şi asimilarea la nivelul societăţii a conceptului de securitate şi a celor derivate (securitate naţională, securitate internaţională, securitate colectivă, insecuritate, politică de securitate etc.)”.

Tradusă într-un limbaj pe înțelesul tuturor, această definiție poate fi rezumată astfel: cultura de securitate reprezintă totalitatea cunoștințelor acumulate de un individ pe parcursul vieții, care îl pot ajuta să înțeleagă și să realizeze ceea ce este bine și ce este rău pentru el și pentru societate.

În acest context, promovarea culturii de securitate nu se poate realiza fără o raportare la Strategia națională de apărare a țării, adoptată de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 33/2015, în care, în capitolul „Dimensiunea educaţională, de sănătate, socială şi demografică”, una dintre direcţiile de acţiune o constituie „dezvoltarea culturii de securitate, inclusiv prin educaţie continuă, care să promoveze valorile, normele, atitudinile sau acţiunile care să permită asimilarea conceptului de securitate naţională”.

Prin obiectivele și conținutul său, Strategia se referă la apărarea țării și securitatea națională în ansamblu, statuând – între altele – că:

1. ”O Românie puternică în Europa și în lume înseamnă în primul rând un stat care asigură securitatea cetățenilor săi oriunde s‐ar afla ei. A asigura securitatea cetățenilor începe cu a‐i respecta la ei acasă, a le proteja drepturile și libertățile în țară și în străinătate, a pune efectiv instituțiile în serviciul cetățeanului, așa cum le este menirea, și continuă cu o dimensiune cât se poate de practică ‐ a le oferi securitate în comunitățile lor, precum și garanții juridice și protecție diplomatică în afara granițelor. Acest scop poate fi atins doar prin conectarea permanentă la realitate, prin evaluarea continuă a stării de fapt și prin înțelegerea fenomenelor și provocărilor ce caracterizează actualul context.”.

2. ”O Românie puternică își apără valorile, interesele și simbolurile care o definesc, bunurile naționale și resursele naturale, precum și instituțiile care o reprezintă. Prioritate trebuie acordată educației și sănătății, protejării patrimoniului, mediului înconjurător, dar și susținerii domeniilor de excelență. În fine, dar nu în ultimul rând, o Românie puternică este un stat care contribuie la menținerea securității colective și la promovarea democrației și libertății.”.

3. ”Strategia reflectă necesitatea promovării unui concept de securitate naţională extinsă ‐ fundamentat pe democraţia constituţională şi respectul mutual dintre cetăţeni şi stat ‐ care vizează interesele care converg spre asigurarea securităţii naţionale, manifestate în următoarele domenii: apărare (înţeleasă în dubla calitate normativă, de apărare naţională şi apărare colectivă), ordine publică, activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate, educaţie, sănătate, economic, energetic, financiar, mediu, infrastructuri critice.”.

4. ”Extinderea conceptului de securitate naţională vizează asigurarea unei rezilienţe sporite a instituţiilor de stat şi a societăţii civile în faţa unor posibile situaţii de criză, fortuite sau persistente, într‐un mediu internaţional de securitate impredictibil şi într‐un context de securitate complex.”.

După preambulul din numerele anterioare, în care am încercat să introducem cititorul în ”teoria” culturii de securitate, vom începe translatarea acestui concept la realitățile de zi cu zi, având ca repere:

– promovarea valorilor, intereselor și simbolurilor care definesc România;

– promovarea democrației, a securității individuale și colective, a drepturilor și libertăților cetățenilor români;

– susținerea educației și sănătății, protejarea patrimoniului, a mediului înconjurător, susținerea domeniilor de excelență;

– reziliența (cu sensul de deschidere, cooperare) dintre instituțiile de stat și societatea civilă.

Prima problemă: absenteismul și abandonul școlar

Revenind la definiția culturii de securitate, este evident că asimilarea cunoștințelor necesare pentru a înțelege și a aplica ce este bine și ce este rău, este un proces care începe cu ”cei 7 ani de acasă” și continuă cu educația primită în sistemul de învățământ. Este dificil să facem o ierarhizare a riscurilor la securitatea individuală și colectivă, în primul rând pentru că sunt foarte multe. În al doilea rând, fiecare individ și le ierarhizează în funcție de propriile ”filtre” pe care și le-a creat pe parcursul educațional. Se poate face, însă, o ierarhizare cronologică a acestor riscuri și este evident pentru oricine că acestea apar datorită carențelor în educație. Sunt acestea, însă, carențe individuale? Evident că nu. Societatea în ansamblu are partea ei de vină pentru apariția acestor riscuri, datorită toleranței și/sau dezinteresului față de ele.

Facem o paranteză pentru a spune că nu ne propunem să oferim soluții la riscuri ci doar să le evidențiem, în speranța că fiecare va trage concluziile necesare și își va adapta comportamentul astfel încât să contribuie, oricât de puțin, la îndreptarea stărilor de lucruri negative.

Începând cu abandonul școlar, trecând prin manipularea media și terminând, dacă vreți, cu amenințarea teroristă, toate au la bază niște cauze și generează diverse efecte nocive, atât în plan individual, cât și colectiv.

Una din primele probleme cu care se confruntă societatea o constituie absenteismul și abandonul școlar. Dar ce le determină? Care sunt cauzele?

Păi, o primă cauză constituie lipsa ”celor 7 ani de acasă”. Întâlnim această situație în cazul familiilor dezorganizate sau familiile ai căror părinți sunt plecați la muncă în afara țării, dar nu numai. Familiile mult prea ocupate sunt la fel de vulnerabile. Când părinții nu sunt interesați decât de activitatea profesională, lucrează mult peste program, vin acasă obosiți și se apucă de treburile casnice etc., se creează premisele de a scăpa copiii de sub control. Știindu-se nesupravegheați, vor ”specula” acest lucru în felul lor: nu participă la viața familială (care trebuie să ofere un plus educațional și comportamental), își găsesc refugiul în anturaje nu dintre cele mai bune, unde învață orice în afară de ce e bun, nu învață și nu își fac temele etc..

Aici apare o a doua cauză, și anume carențele existente în sistemul de învățământ. Există, fără îndoială, școli preocupate de rezolvarea acestor probleme, fie prin eforturile proprii, fie în parteneriat cu societatea civilă. Există, însă, și școli incapabile să combată absenteismul și abandonul școlar. Când un cadru didactic nu reușește să se impună în fața unui elev de gimnaziu sau chiar de școală primară, atunci avem o problemă. Când un cadru didactic se preface că nu observă că un elev fumează liniștit în toaleta școlii în loc să fie la cursuri, atunci avem o altă problemă. Când un cadru didactic dă notă de trecere unui elev care în mod evident nu a asimilat un minim din materia predată, atunci avem o problemă și mai mare.

Dar care este cauza unor astfel de stări de lucruri? Ea nu poate fi decât una, și trebuie să o spunem deschis: calitatea nu tocmai bună a corpului profesoral. Totuși, cum au ajuns astfel de cadre didactice în sistemul educațional? Răspunsul e simplu: datorită unor alte probleme, care, tolerate și nerezolvate din timp, generează acum probleme mai mari. Un cadru didactic care nu e pregătit profesional sau nu are calități pedagogice și care a ajuns într-o astfel de poziție socială prin moduri mai mult sau mai puțin onorabile, nu va reuși niciodată să se impună în fața unui elev. El va fi mulțumit că are o sursă de venit constantă, că este o persoană respectată în societate (sau cel puțin așa crede) și nu-l interesează ”ce iese din mâinile lui”.

Am văzut care sunt cauzele (sau măcar unele din ele) care determină absenteismul și abandonul școlar. Dar care sunt efectele? Din păcate, efectele nu fac altceva decât să amplifice problemele, să genereze riscuri mai mari la securitatea individuală și – mai ales – la cea colectivă. Vom releva unele din ele însă în episoadele viitoare vom reveni la acest subiect.

O parte din elevii care au ”beneficiat” de toleranță pe parcursul școlii devin infractori și, prin acțiunile lor, afectează societatea în ansamblu. Atunci se va cere unei alte instituții – administrația penitenciarelor – să rezolve ceea ce nu a reușit familia și școala. Va fi posibil acest lucru? Greu de crezut…

O altă parte din elevi, promovați în modul arătat, ajung absolvenți de liceu și chiar de facultate. În același mod. Și acced în diverse instituții, de regulă publice, prin metode mai mult sau mai puțin onorabile. Astfel de ”specialiști” fac, ulterior, deliciul presei, fiind protagoniștii unor episoade la fel de (ne)onorabile, de genul: cadre didactice agresate verbal de elevi, medici care fac erori ce pun în pericol viața pacienților, funcționari publici care cer mită sau foloase necuvenite etc..

Care ar fi soluțiile pentru contracararea unor astfel de riscuri? Nu există o rețetă anume. Mai degrabă acestea trebuie să țină de ceea ce ”vorbeam” mai sus: reziliența dintre instituțiile publice și societatea civilă. Și de educația și cultura fiecăruia dintre noi. Și de capacitatea fiecăruia de a-și pune întrebări. Dacă un părinte s-ar gândi că peste 15 ani va merge să-și viziteze copilul la un penitenciar, oare i-ar acorda mai multă atenție pe timpul școlii? Dacă profesorul de anatomie s-ar gândi că peste 15 ani va ajunge pacient al unuia din elevii pe care i-a promovat fără ca acesta să cunoască nimic din materia predată, sau că va fi tâlhărit de acesta, oare ar mai proceda la fel? Nu știm. Sunt întrebări pe care fiecare trebuie să și le pună și la care fiecare trebuie să-și răspundă singur. Dacă reușește, înseamnă că are cultură de securitate.